Costumul popular din Oltenia s-a născut în gospodăria țăranului român, fiind mai simplu sau mai bogat ornamentat, în funcție de locul și momentul unde era purtat: la muncă, sau la sărbătoare. Putem spune că un costum autentic, lucrat manual în urmă cu peste 100 de ani, reprezintă un adevărat obiect de tezaur. De altfel, costumele vechi sunt la mare căutare, artiștii de muzică populară întrecându-se în a se mândri cu piese cât mai valoroase, unele moștenite, altele primite sau cumpărate. Există riscul, însă, ca muzica unui artist să nu concorde cu modelul costumului. Asta pentru că, atât cântecele populare, cât și modelele costumelor, diferă mult de la un județ la altul.
Nu ne-am propus să vă prezentăm, aici, un studiu etnografic asupra costumului popular din Oltenia, care presupune informații complexe și detaliate, de specialitate, ci să vă ajutăm să recunoașteți zona etnografică restrânsă din care provine un costum popular.
Greutatea identificării zonei din care provine un costum popular din regiunea Oltenia este dată de faptul că femeile se întreceau în a-și lucra, iarna, la gura sobei, costume cu modele create chiar de ele, pentru ziua de Paște. Cu cât un costum era mai încărcat de modele și original, cu atât femeia sau fata care l-a lucrat era mai apreciată și considerată mai harnică. E drept că unele femei, mai puțin inspirate, aveau obiceiul „să fure” modelul de pe costumele altora, de aceea se spune că țărăncile din Oltenia își lucrau costumele „pe furiș”. Adică ascundeau lucrul, dacă venea vreo vecină pe la ele, pentru ca aceasta să nu se inspire, cumva, din modelul costumului la care lucrau ele. Cu toate acestea, unele reguli s-au păstrat, în timp, cum ar fi existența altiței (partea cea mai bogată a cusăturii, aflată pe umărul cămașii), sau cea a încrețului (zona dreptunghiulară de sub altiță, îngustă, cu model și culoare diferite de restul mânecii). De asemenea, există modele specifice pe catrințe (șoarțe), sau vâlnice (fuste despicate, care se purtau petrecute).
Un punct comun între județe este, însă, costumul de mireasă din Oltenia. El era țesut din materiale deschise la culoare și fir metalic și cusut cu mătase albă sau galbenă, fiind împodobit cu fluturi(paiete) și mărgele. Existau, însă și costume de mireasă colorate. De asemenea, ginerii se îmbrăcau în costume pe bază de alb și galben, sau colorat, dar nuntașii aveau grijă ca mirii să aibă costumele cele mai bogat decorate din toată nunta.
Gorjul a dat tonul în modă
Din Gorj a plecat, spre toată Oltenia, moda „impusă” de deputatul țăran Dincă Scheleru, originar din comuna Schela ,în jurul anului 1900. Era proprietar al singurei mine de antracit din țară, deschizător de drumuri în mai multe domenii și a fost primul oltean care a făcut încercarea de a scoate petrol, construind o turlă din lemn. Era „om cu stare” și i-a plăcut „să se poarte”, iar ca să fie mai presus decât feciorii din zonă, şi-a înfiinţat propriul atelier, dând tonul modei acelor timpuri, după cum spunea specialistul în etnografie Olga Horsia: „… meşter cunoscut, cu atelier important în zona Gorj- a creat o modă a costumului oltenesc, cu piesele de aba foarte bogat decorate, cunoscut sub numele de costum schileresc.”
Portul popular al femeilor din Gorj era alcatuit din catrințe, mai rar vâlnic, camașă lungă, sau, separat, ciupag cu poale(cămașă scurtă și fustă de pânză de casă, aceasta din urmă având ,la bază, modelul de pe cămașă). Pe cap femeile purtau cârpă de bumbac sau de borangic (fir subțire obținut de la viermii de mătase), iar fetele purtau capul descoperit, ca, de altfel, în toată Oltenia. În costumul gorjenesc întâlnim toate culorile. În zona de nord a județului, în Gorjul de munte, întâlnim atât la femei cât și la bărbați costumul ungurenesc, de ciobănie, în alb și negru. Aceste costume erau purtate de ardelenii stabiliți în Oltenia, ce au fugit peste munți, pe vremea asupririi Transilvaniei de către Imperiul Austro-Ungar, granița nordică a județului Gorj fiind fosta graniță a imperiului.
4 zone specifice în Mehedinți
Principalele piese componente ale costumului femeiesc de Mehedinți sunt: vâlnicul, camașa lungă(sau ciupag și poale, separate), cârpa de bumbac sau borangic și legătoarea(sau legătura, cum i se mai spune – un triunghi alb împodobit cu dantelă și mărgeluțe, ce se poartă pe cap în Mehedințiul subcarparic și de munte). Nota specifică a costumului mehedințean, atât la femei cât și la bărbați, este dată de folosirea, într-o proporție mai mare decât în celelalte zone etnografice din Oltenia, a culorii negru.
Costumul bărbătesc la Mehedinți se întâlnește în două forme: cu pantaloni negri, vestă neagră și cămașă cusută cu alb, sau costumul asemănător modelului schileresc din Gorj.
Costumele femeiești pot fi împărțite în patru categorii, în funcție de zonele etnografice restrânse de pe teritoriul județului.
Mehedințiul de munte este zona unde costumul este de două feluri. Cel ungurenesc (ciobănesc, în alb și negru) se purta în nordul extrem, județul fiind, ca și Gorjul, învecinat cu fostul imperiu. Cel mai mult găsim aici, însă, costumul autohton, de baștină, cum se spune, cu vâlnic de lână, în cute late pe care apar, repetitiv, flori sau motive geometrice bogate, femeile purtând pe cap legătoare. Aici, la costumul cu vâlnic, femeile își făceau, cel mai des, cămăși cu modele alese „în cocleți” în războiul de țesut, cu altiță, încreț și râuri (rânduri de model) și, mai rar, purtau cămăși cusute.
Mehedințiul subcarparic avea și el specificul lui. Se purta tot vâlnicul în cute late, cu flori sau motive geometrice colorate, dar cămășile erau cusute, nu țesute cu alesătură de culori „în cocleți”, ca la munte. Aici, cămășile aveau mânecile cusute de sus până jos, cu același model, în „blană de-a-ntregul” cum se spunea pe atunci, renunțându-se la altiță, încreț și râuri.
Mehedințiul de câmpie dunăreană e zona unde vâlnicul se țesea din fire mai subțiri, fiind lucrat în cute mărunte, în culori închise, cu dungi de diferite lungimi și culori, pornind de la marginea de jos. Tot aici se purta vâlnicul cu romburi întrepătrunse, care apar pe vârful cutelor. Cămașa era cusură, cu altiță și încreț. Sub încreț apar râuri (rânduri verticale de model), sau blana de mânecă (model compact). Denumirile sugestive ne arată varietatea modelelor: „blana năsipită” (compusă din motive mărunte), „blana săbiată” (cu motive dispuse în direcție oblică), sau ,,blana cu boboci“ (cu motive izolate).
Mehedințiul de est este o mică enclavă, aflată în zona de interferență între județele Mehedinți, Gorj și Dolj, unde vâlnicul se făcea din lână neagră și se numea „zăvelcă cu betea”, fiind cusut în relief, cu panglică metalică. Acest model reprezintă un caz izolat în tipologia vâlnicelor.
Deși vâlnicul este specific Mehedințiului, femeile purtau catrințe vara, destul de des, fiind mai ușoare.
La Dolj predomină roșul
Portul popular al femeilor din Doljul tradițional este compus din camașă lungă sau ciupag și poale, cârpă de borangic sau bumbac, vâlnic asociat cu catrință în față, sau numai vâlnic. Există, însă și varianta de costum cu două catrințe, una în față și alta în spate, fiind mai comod, în special pe timp de vară. Motivele geometrice domină în compoziția decorațiunilor ce înfrumusețează vâlnicul și cătrințele femeilor din Dolj, sub forma de romburi sau figuri omenești stilizate. Femeile din această zonă etnografică au respectat și ele, de regulă, cele trei părți ale mânecii: altița, încrețul și râurile sau modelul compact, specifice Olteniei, dar au ieșit și din tipare, pentru a da o notă de originalitate operelor lor. Coloritul era în armonie cu cel de la vâlnice sau catrințe, dar culoarea predominantă, în Dolj, era roșul.
Așa cum era de așteptat, în zona de interferență cu Mehedințiul, întâlnim și în Dolj costumul femeiesc cu vâlnicul negru cusut în relief cu panglică metalică, numit „zăvelcă cu betea”.
La bărbați, în acest județ, costumul popular are cămașă lungă, peste genunche, strânsă în talie și purtată peste pantaloni largi, dar a pătruns și aici, cu timpul, costumul schileresc.
Comănacul, „adoptat” la Vâlcea
Un element unic în Oltenia, ce face parte din costumul popular din Vâlcea, în zona Horezu, este comănacul purtat cu maramă (cârpa de borangic), ca la turcoaice. Deși ar exista o explicație logică, pentru că Țările Române au fost, mult timp, sub ocupația Imperiului Otoman, localnicii spun că nu de acolo vine moda. Aceștia știu, din bătrâni, că zona de nord a Vâlcii, fiind presărată cu mânăstiri, era des vizitată de domnitori și de domnițele lor, care veneau aici să se roage. Iar acestea din urmă, îndrăgind atât de mult comănacul purtat pe cap de măicuțe, cât și marama țărăncilor, au făcut această combinație, de a purta comănac acoperit cu maramă. Moda a fost preluată și de femeile de rând, acest acoperământ al capului intrând în portul popular tradițional din Vâlcea, în zona Horezu și în împrejurimi.
Portul popular femeiesc din Vâlcea este caracterizat, însă, din vechime, de coloritul catrințelor, vâlnicelor și cămășilor, de regulă în culorile albastru și roșu aprins. Pe vremuri, vâlnicul se purta cu o catrință în față, ca și la Dolj, mai ales la sărbători, catrința fiind foarte bogat ornamentată. Acest mod de a combina vâlnicul cu catrința nu s-a păstrat, în timp, femeile alegând să poarte ori două catrințe, ori vâlnicul.
O trăsătură comună a costumului din partea de nord a Vâlcii, Gorjului și Mehedințiului, este răspândirea costumului ungurenesc de Ardeal, în alb și negru.
La costumul bărbătesc autohton de Vâlcea, cusut cu motive colorate, apare fusta scurtă, deasupra genunchelui și detașată de cămașă, iar de la Gorj au fost „împrumutate”, mai târziu, elemente ale costumului schileresc, cum ar fi vesta albă de lână, cu găitane aplicate.
În zona de interferență Dolj – Vâlcea – Gorj, întâlnim costumul femeiesc cu șoarțe și vestă din stofă sau catifea neagră, decorate cu fir metalic auriu, sau cu mărgele colorate. Tot în această zonă de interferență, întâlnim fota ( fusta) de catifea sau stofă închisă la culoare, încrețită în talie și împodobită în partea de jos cu modele florale. Acestea erau brodate cu fire colorate de bumbac sau borangic și împodobite cu mărgele și fluturi. Iar pentru că vorbim, aici, despre mărgele și fluturi, trebuie precizat că acestea apar, de multe ori, în mai toată Oltenia, pe costumul femeiesc de sărbătoare, care se purta, chiar și în urmă cu 100 de ani, cu pantofi negri. Asta spre deosebire de zilele obișnuite, când se purtau opincile din piele de porc, cu ciorapi de lână sau bumbac, ori obiele (bucăți de material înfășurate pe picior).
Ipingeaua, specifică în Romanați
Romanațiul a fost un județ din Oltenia, desființat la reforma administrativă din anul 1950, ce a avut reședința la Caracal. Acesta cuprindea partea de sud-est a actualului județ Dolj, partea central-sudică a actualului județ Olt și o mică parte din sud-vestul județului Teleorman de astăzi (comuna Islaz). Județul Olt exista și el, dar avea o suprafață mult mai mică decât acum, cea mai mare parte a fostului Romanați fiind atașată la el, în prezent.
Hărtile
La Romanați apare, pe lângă costumul bărbătesc cu cămașa lungă și pantaloni largi, la fel ca la Dolj, ipingeaua, o haină lungă, colorată, cu găitane multicolore aplicate și un guler pătrat, lăsat pe spate, ce era ridicat ca o glugă, în sezonul rece.
Ceea ce conferă individualitate costumului de Romanați, la femei, este preferința pentru motivele avimorfe (cu păsări), precum și motivele florale. Aici, șoarțele se numesc „boscele”, iar motivele principale sunt dispuse în partea de jos, culorile preferate fiind roșul, galbenul și albastrul, ca și la ipingeaua bărbătească, de altfel. Aceleași culori le întâlnim pe șube și giubele (haine lungi și largi, deseori căptușite cu blană), apropiindu-se prin bogația ornamentală de costumul schileresc din Gorj, dar deosebindu-se prin culorile foarte vii. În Romanați, costumul femeiesc conține și „casacul”, o haină lungă făra mâneci, croită mulat pe talie, bogat ornamentate. Cojoacele și șubele femeiești, cu aplicații de găitan negru și albastru, sunt, de asemenea, reprezentative Romanațiului.
În concluzie, portul tradițional din Oltenia este extrem de diversificat, influențat de diferențele sociale, culturale, economice, geografice și istorice. El a păstrat, peste timp, elemente definitorii, „împrumutând”, în completare, de la o zonă la alta, anumite caracteristici.
